Siguranța oamenilor și echilibrul naturii par, uneori, să se bată cap în cap. Lupul, cândva temut și vânat, este astăzi protejat, dar statutul său este din nou fragil. În timp ce conservaționiștii repetă că lupul este sanitarul pădurii și specie cheie în echilibrul ecosistemului, fermierii privesc îngrijorați atacurile asupra turmelor. Ce înseamnă cu adevărat coexistența cu lupii și cum putem găsi un echilibru între protecția naturii și nevoile comunităților?

Bocancii a doi cercetători se afundă la fiecare pas în noroiul de pe un drum montan creat de TAF-uri, utilaje care scot lemne. Suntem într-o pădure din Munții Vrancei, în Carpații Orientali, pe cărări frecventate și de oameni și de lupi și de toată suita sălbatică. Avem rucsacuri în spate, haine de trekking și parcurgem unul dintre traseele obișnuite ale celor doi cercetători – câteva ore la deal, câteva sute de metri diferență de nivel, o zi întreagă de mișcare pe un munte. Asta ca să verifice două dintre camerele de monitorizare a faunei sălbatice, pe care le-au ascuns strategic printre crengile arborilor, într-un nod de traversare pentru lupi, râși, urși, căprioare și alte jivine – o mică autostradă a animalelor.

Ei sunt Teodora Sin și Andrea Gazzola, specialiști în gestionarea carnivorelor mari, care de peste 15 ani observă mamifere, le măsoară, le cântăresc, le caută urmele din pădure, le pun gulere cu GPS ca să le analizeze comportamentul și felul de a se deplasa prin sălbăticia Carpaților și le prind pe unele dintre ele, ca să ajute și alte țări să-și refacă populațiile pierdute. Toate astea au fost, de-a lungul anilor, acoperite prin proiecte coordonate de Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice (ACDB), din echipa căreia fac parte și ei. Printr-un proiect al asociației, au monitorizat și lupii timp de patru ani.

Acum 100 de ani, lupul era răspândit în toată România, nu doar în munți, spune Andrea într-o pauză pe traseu. De fapt, lupul nu este un animal montan prin natura sa, ci se trage din câmpie. „Fiind o specie adaptată alergatului pe distanțe lungi, lupul își vânează prada forțând-o să fugă până la epuizare, o strategie mai eficientă în spațiile deschise decât în terenul accidentat al munților”. De-a lungul timpului însă, odată cu expansiunea activităților umane și cu orașele suprapuse pe teritoriile lor de odinioară, am împins lupii spre munți, unde oamenii sunt mai puțini și unde au găsit un refugiu. Însă lupii au fost rezilienți și-n mai multe locuri au reușit să-și refacă populațiile, haitele, și să rămână prezenți în Europa, inclusiv în România – asta și cu ajutorul unor eforturi de conservare consistente în ultimii 30 de ani.

De ce vrem să omorâm mai mulți lupi și cum ne-ar afecta dacă o facem?

Pe final de 2023, însă, totul s-a schimbat. Uniunea Europeană a început să zdruncine încercările de echilibru din sălbăticie, când șefa Comisiei Europene (CE), Ursula von der Leyen a spus că ar trebui să diminuăm statutul de conservare a lupului, specie protejată la cel mai înalt nivel în UE. Asta înseamnă că putem omorî mai mulți lupi. Presa internațională vuia pe atunci că totul a pornit de la faptul că poneiul lui von der Leyen a fost atacat de un lup și că asta a precipitat-o să ceară măsuri mai restrictive pentru managementul speciei. Doar că disputele dintre conservaționiști, fermieri și lobby-iști durau deja de câțiva ani.

Pe 24 noiembrie 2022, Parlamentul European cerea Comisiei Europene să ia măsuri împotriva carnivorelor mari care pun în pericol agricultura Uniunii Europene. La început de 2023, miniștri ai mediului din mai multe țări, inclusiv România, au trimis Comisiei Europene o scrisoare prin care cereau ca lupul și alte specii să rămână strict protejate, contrar rezoluției Parlamentului.

Faptul că lupii ajung la stâne și reușesc să mai mănânce câte o oaie, două a stârnit o întreagă dezbatere legată de drepturile și de siguranța oamenilor și a mărit prăpastia deja existentă între conservaționiștii care vor protecția speciei și fermierii din mai multe țări care cred că activiștii de mediu, de multe ori „oameni de la orașe”, nu înțeleg gravitatea situației din teren. Pe repede-înainte, ajungem în 2024 – când scrisori repetate ale cercetătorilor și organizațiilor de mediu cereau ca lupul să rămână „full-time” sub protecție și mai degrabă să eficientizăm măsurile de siguranță pentru turmele de oi, spre exemplu, avertizând că deciziile luate în prezent vor avea un impact major și pe termen lung asupra faunei și florei sălbatice.

În schimb, în 2025, ministrul mediului din România solicita schimbarea statutului lupului, dorind să-l delisteze. În același timp, președintele Consiliului Județean Harghita exprima îngrijorarea față de reducerea protecției pentru aceste specii, subliniind că, dacă lupii și urșii își pierd statutul de specie protejată, vor deveni o problemă mai mare pentru ecosistem și pentru oameni, pentru că, fiind prădători, rămân gardienii vegetației.

Dacă numărul cerbilor și al căprioarelor ar crește necontrolat, ele ar consuma prea multă vegetație și ar distruge echilibrul natural. Lupul a evoluat pentru a le limita numărul și a menține echilibrul între plante, ierbivore și prădători. Să nu mai spunem de faptul că lupul este cel care duce la eradicarea unor virusuri și unor bacterii, că este supra-cunoscut ca sanitarul pădurii. În momentul în care găsește un hoit, îl mănâncă și atunci, focarul de infecție se neutralizează.

De asemenea, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a realizat un raport care susține menținerea protecției pentru lup, sugerând nevoia soluții echilibrate pentru a proteja atât fauna, cât și agricultura.

Din martie 2025, Uniunea Europeană va slăbi statutul de conservare a lupului pentru țările membre ale Convenției de la Berna – peste 170, printre care state europene, dar și Canada, Brazilia, SUA, state africane sau din Asia – cea care oferea protecția. Asta înseamnă că țările lumii care mai au lupi au mai multă libertate în managementul speciei și pot omorî mai mulți, motivând prin siguranța oamenilor și a turmelor.

În Europa, populația de lupi a crescut, într-adevăr, în ultimele decenii, datorită eforturilor de conservare. Estimările actuale indică aproximativ 23.000 de exemplare pe continent. România găzduiește aproximativ 15% din aceștia, cu estimări între 3.000-4.000 de lupi. Andrea, cercetătorul specializat în ecologia lupului încă din anii 2000, care spune că nu poate trăi fără să-i studieze, subliniază că lupul e o specie esențială în natură.

Măsurile de relaxare în protecția lupului vin în contextul în care UE are ambiția să protejeze cel puțin 30% din suprafața terestră și maritimă a Europei până în 2030 și să îmbunătățească starea de conservare a cel puțin 30% dintre habitate. Ne ajută delistarea lupului în conservarea biodiversității, pe un continent care-și propune să devină neutru climatic până în 2050? Dar într-o țară, ca România, fruntașă la capitolul biodiversitate în Europa?

Europa își recaptă lupii, însă România nu i-a pierdut niciodată

Odată ce intrăm în inima pădurii, Teo și Andrea încep să citească semnele sălbăticiei. Pe trunchiuri de copaci, păr de mistreț mai jos, sau de urs mai sus – semn că ori unul ori altul a trecut pe acolo și și-a marcat teritoriul. Zgârieturi. Excremente. Urme de urs în noroi. Foșnete în pădure, un cerb în depărtare. Încă nu vedem urme de lup.

În Europa, acum 100 de ani se ofereau recompense pentru uciderea lupilor, iar în majoritatea Europei de Vest au dispărut complet. măsurile recente de protecție, mai exact Convenția de la Berna și Directiva Habitate (care protejează lupii din țările membre UE), populația a început să se refacă semnificativ, iar lupii și-au reluat în stăpânire fostele teritorii.

Au reușit să se adapteze la noile condiții, inclusiv în zonele puternic antropizate din Europa de Vest. Astăzi, ei sunt prezenți din nou în Germania, Italia, Franța, Olanda și chiar în Danemarca, ceea ce le dovedește reziliența. De prin 1970, când industrializarea conducea deja spre o creștere economică, protecția lupilor în Europa a fost ajutată și prin migrarea oamenilor de la munte spre orașe. Asta a permis naturii să se refacă și a oferit lupilor mai multe surse de hrană, pentru că în păduri au reapărut căprioarele și cerbii.

În Europa, cu tot cu Rusia, sunt aproximativ 63.000 de lupi dintr-un total global de 200.000–250.000. Numerele au crescut și datorită cercetărilor pioniere din Parcul Național Yellowstone (SUA), care au demonstrat că reintroducerea lupilor ajută la regenerarea vegetației, schimbând comportamentul cerbilor și căprioarelor și favorizând, astfel, biodiversitatea. Adică cerbii, explică Teodora, doctor în managementul speciei lup, temându-se de prădători, au schimbat zonele de pășunat. „Acest peisaj al fricii a crescut biodiversitatea”.

Lupul nu a dispărut niciodată din România, adaugă Teodora. În anii ’70, populația a scăzut la 1.500 de exemplare, dar a crescut după ce Ceaușescu a interzis vânătoarea lupului, ursului și cerbului pentru oricine altcineva în afară de el. După 1989, lipsa monitorizării populațiilor a creat haos, dar în 1992 s-a renunțat la recompensele pentru uciderea lupilor. Din 2007, odată cu aderarea la UE, specia a primit protecție, iar din 2016 protecție completă. România a avut un avantaj major în conservare și datorită habitatelor extinse, combinate cu populații scăzute, spre deosebire de alte state unde dezvoltarea de drumuri prin munți a dus la fragmentarea terenului și la pierderea carnivorelor.

Falsa problemă a numerelor de lupi și problemele reale

Pe măsură ce urcăm, terenul din Munții Vrancei este mai fraged, cu sol umed și poteci rare, foarte puțin explorat de oameni. Asta-l face incubatorul perfect pentru sălbăticie, pentru întâlniri cu urși, râși, sau lupi. „Să poți să privești un lup în ochi pentru câteva secunde”, spune Teodora, care s-a întâlnit cu el de două ori, „este un privilegiu”.

Comparând cu trecutul, populația de lupi s-a răspândit mai mult în Europa, dar numărul lor real nu a crescut semnificativ. În Europa, unii oameni au impresia că sunt „înconjurați de lupi”, dar este doar o percepție, nu o realitate. Dacă ne gândim că există câteva sute de mii de lupi în întreaga lume, spune Andrea, numărul este nesemnificativ. „Este ca și cum ai lua locuitorii unui oraș precum Florența și i-ai împrăștia peste tot – impactul real ar fi minim.”

Problema reală este impactul asupra oamenilor: o mică parte din populația de lupi, aflată în zone dominate de om, poate cauza pagube în rândul animalelor domestice. Pentru că lupul, spre deosebire de urs sau râs, se poate adapta într-un peisaj dominat de om, unde există animale domestice, și le poate ataca.

Totuși, nu putem, din cauza unui număr redus de lupi, să generalizăm și să redeschidem vânătoarea la nivel european, subliniază Andrea. „Vorbim de câteva haite, câțiva indivizi. Mistreții, spre exemplu, cauzează mult mai multe pierderi decât lupii, mai ales în agricultură”. Mistreții provoacă pagube semnificative în Europa, afectând agricultura și siguranța rutieră, cu exemple notabile precum Italia, unde populația lor este în creștere, și România, unde fermierii se confruntă cu pierderi considerabile, fiind necesare despăgubiri. Deși nu avem un număr estimativ total de pagube la nivel local sau european, în Poiana Vadului, spre exemplu, în 2020, autoritățile au cerut recoltarea (adică omorârea) a 2.200 de mistreți – peste jumătate din efectivul înregistrat de gestionarii pădurilor din Alba.

Ce ne spune o monitorizare cu sens a lupilor despre mediu, despre noi?

Studierea sălbăticiei României nu e pentru toată lumea. Trebuie să ai bocanci trainici, vână-n picioare și răbdare ca să parcurgi pe jos sute de kilometri într-un sezon, prin zăpadă sau noroaie, cum se întâmplă astăzi. Să fii OK fără semnal cu orele uneori, să fii OK departe de asfalt sau civilizație.

Carnivorele mari au nevoie de un teritoriu vast, de-asta Teodora, Andrea și alți colegi au patrulat teritorii mari pe urmele lupilor, pentru că și ei se mișcă mult pentru a găsi hrană. În Wolf Life, un proiect de monitorizare a lupilor, cercetătorii estimează că au reușit să colecteze un excrement abia la 10 km de mers pe traseu.

Wolf Life s-a întâmplat între 2014 și 2017 și a fost primul proiect dedicat exclusiv conservării lupului în România. În acea perioadă cercetătorii au monitorizat patru zone din Carpații Orientali, însumând 4.000 km de date. „Pentru a avea o imagine corectă a distribuției haitei, trebuie să colectezi cel puțin 100-200 de mostre proaspete, într-o zonă de 1.200 de km2”, spune Andrea. Așadar, în șase luni de iarnă, două echipe a câte doi oameni au parcurs la pas 2.000 km pentru a colecta 200 de mostre. „A fost un efort uriaș pentru noi.” Una dintre zonele de studiu, cu o suprafață de 1.200 km2 a fost chiar în Parcul Natural Pădurea Vrancea, unde ne aflăm acum. Experții au parcurs traseele de cel puțin trei ori în cele șase luni și au înregistrat practic toate semnele de prezență pe care le-au putut detecta – de la păr la excremente și urme.

„După analize genetice, fiecare lup avea, practic, un pașaport propriu și am reușit să aflăm câte haite sau perechi avem”, spune Teodora. „În Vrancea am reușit să aflăm cu un grad mare de certitudine că avem trei haite, al căror teritoriu se suprapunea parțial cu parcul, și o pereche.” În paralel, au aflat și dieta lupilor, după analiza excrementelor. „Așa am descoperit că peste 60% din dietă era alcătuită din mistreț”, completează Andrea. Însă, începând cu 2020-2021, când cazurile de febră porcină africană au început să se răspândească mai mult în țară, populația de mistreți a scăzut semnificativ.

Această „specializare” a haitei pe mistreț poate crea dezechilibre, ducând uneori la comportamente problematice, cum ar fi atacurile la stâne sau căutarea câinilor în sate. Mai ales în contextul în care România are trei mari prădători – ursul, lupul și râsul – spre deosebire de Europa de Vest, unde există doar lupul (și mici populații de râși). Însă cu trei specii de carnivore mari în jur, e semn că ecosistemul este foarte sănătos și stabil, subliniază Teodora și Andrea. Cu cât ai mai multe specii, cu atât ai mai multă conectivitate între organisme și specii. Dacă lupul se axează pe mistreț, ceilalți trebuie să-și adapteze dieta: râsul preferă căprioara, iar ursul, un omnivor oportunist, mănâncă de toate.

Ursul nu vânează activ, dar are totuși un impact mare asupra a ceea ce ar ucide râsul sau lupul, pentru că de obicei le fură prada. Acest sistem se numește cleptoparazitism: când o haită de lupi omoară un cerb, uneori ursul, entuziasmat că va depune mai puțin efort ca să mănânce, poate ajunge acolo să fure mâncarea, iar lupii se văd nevoiți să vâneze din nou. Vestea bună e că lupii vor colabora pentru următoarea pradă. Sunt animale sociale, spre deosebire de râs, care trăiește singur. Sunt și lupi care pleacă pentru a coloniza noi teritorii, dar mulți rămân împreună toată viața – trăiesc și învață ca o comunitate.

Aici se aseamănă cu oamenii, spune Andrea. „Haita este o familie, bazată pe susținere, nu pe dominanță. Liderii nu sunt șefi, ci indivizi cu experiență, care transmit cunoștințe esențiale. Studiile genetice arată că perechea alfa nu domină, ci ghidează haita prin experiență”. Stabilitatea haitei depinde, practic, de acești lideri, iar informațiile esențiale se transmit din generație în generație.

De ce e important pentru siguranța oamenilor (și a oilor și a caprelor) să nu spargem haitele lupilor prin vânătoare?

Ajunși pe mica culme din vârful pădurii, acolo unde erau ascunse cele două camere de spionaj, Teodora deschide una dintre ele ca să vedem dacă au trecut și lupi pe-acolo, cum văzusem în filmări trecute. De data asta, însă, parcă dinadins n-au vrut să se arate, ca să păstreze din mister. Pe cameră – poze cu căprioare, mistreți, vulpi, un urs. Poate erau plecați la vânătoare?

„Așa, ai venit cu lupul mort și ce ai rezolvat?”, se întreabă retoric Silviu Chiriac, coordonator de programe la Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea. Ca să reduci pagubele produse de lup, „nu te duci random într-o haită de lup și ai împușca de acolo că ți s-a dat dreptul”. „În momentul în care eu dintr-o haită de 4, 5, 6, 7 lupi am împușcat 1, 2, 3 nu am făcut altceva decât să-nfometez haita, să o destructurez, să nu mai aibă viabilitatea și vitalitatea de a se hrăni cu animale sălbatice – pentru că trei lupi nu vor mai reuși să doboare un porc mistreț mare”, subliniază Silviu, adică nu vor mai reuși să doboare un cerb și atunci lupii rămași vor deveni „anexe la o comunitate în care va fi mult mai ușor să prade câini, capre și oi”.

Practic, dacă ți se permite să omori doi din zece lupi dintr-o haită, trebuie totuși să coexiști cu cei opt lupi rămași. Asta arată că principalul conflict nu este ecologic sau economic, ci social, ceea ce este foarte important în sine, după cum spunea și Joachim Mergeay, conservaționist la Institutul pentru Natură și Păduri din Belgia într-o conferință de presă a World Wildlife Foundation (WWF) în 2023. Măsurile de protecție a turmelor pot fi foarte eficiente, dar necesită o abordare personalizată și implică cooperarea cu fermierii, a continuat Mergeay.

De exemplu, acolo unde protecția turmelor este bine implementată, cum ar fi în statul Saxonia din Germania, în 2019, mai mult de 140 de lupi au provocat la fel de puține atacuri asupra oilor ca și doi lupi din statul federal Schleswig-Holstein, unde măsurile de protecție nu prea sunt adoptate. „Nu este vorba despre numărul de lupi”, subliniază Mergeay, „ci despre rezolvarea conflictelor și despre cum să le optimizăm”.

Pentru asta e importantă și monitorizarea, în principal pentru a înțelege situația, pentru a lua decizii bune în zonele de conflict, confirmă și Andrea și Teodora. „Poți obține estimări apropiate de realitate și poți decide dacă trebuie să elimini câțiva lupi sau alte animale; dacă este necesar să extragi câțiva indivizi din populație sau dacă trebuie să îi protejezi pentru o populație sănătoasă”.

Mai mult de-atât, chiar dacă populațiile de lupi se recuperează, lupul continuă să fie aproape amenințat sau vulnerabil în șase din cele nouă populații de lupi pe care le avem în Europa. Ei sunt, de fapt, acum aici pentru că avem legislație care îi protejează. De asemenea, s-a demonstrat că atunci când sunt suficienți lupi într-un areal, populația lor nu mai crește. Așadar, dacă numărul lor continuă să sporească, înseamnă că încă mai au spațiu ecologic, după cum arată mai mulți experți în faună sălbatică.

Ce instrumente au oamenii și lupii pentru a coexista

Ne-am întrebat și pe cărările din Vrancea, cum interpetăm, de fapt, cuvintele conservare și coexistență astăzi și dacă nu cumva termenii în sine te invită să te gândești la opusul lor: „oprimare”, respectiv „interzicere de drepturi”. Până la urmă, e despre a găsi o cale de mijloc, explică Barbara Promberger – care studiază în România încă din anii 1990 lupii, urșii și râșii în raport cu prada lor. Barbara este cofondatoarea Conservation Carpathia, o organizație care și-a făcut un țel din conservarea naturii în zona Munților Făgăraș, în timp ce turismul de sălbăticie aduce beneficii economice zonei.

„Ne uităm un pic prin istorie. Am avut o perioadă în care natura a fost cumva considerată dușmană omului. Natura trebuia intimidată, trebuia combătută.

Acum e o perioadă în care lumea a început să înțeleagă că am suprafolosit natura, și intrăm, de fapt, într-o perioadă în care conservarea naturii poate să devine și un model de viață pentru comunități locale.” Prin turism și tot felul de mecanisme financiare, pădurea și natura devin surse de venituri care pot fi dezvoltate prin conservare. Nici nu mai putem trăi ca acum 30 de ani, subliniază Barbara, adică avem nevoie și de dezvoltare, însă avem nevoie să găsim un echilibru.

Odată cu schimbările climatice, natura și comportamentul animalelor se modifică și ele, iar noi intrăm tot mai mult în pădure, pentru că vrem să ne recreem și regenerăm. Asta înseamnă și că trebuie să avem mare grijă unde, cum și când facem dezvoltarea, continuă Barbara. „Sunt beneficii de toate părțile, pe lângă cele economice și cele personale, terapeutice, dacă păstrezi un spațiu.”

Există și o platformă creată de UE pentru coexistența între oameni și mari carnivore, care implică părțile interesate pentru a aborda conflictele. Scopul este clar exprimat de Comisia Europeană: coexistență, populații sustenabile și sănătoase de mari carnivore, plus sprijin financiar acordat actorilor din zonele rurale afectate de conflicte, pentru a le atenua. Site-ul include și o listă de concepții greșite despre marile carnivore. Spre exemplu, în afară de situațiile în care acționezi nesăbuit, riscul să fii atacat de lup, ca om, este mai mic decât șansa de a câștiga la loto.

Pentru siguranță și coexistență există multe instrumente disponibile, arată și Christian Papp, expert în carnivore mari pentru WWF, inclusiv hărți automate de risc și probabilitate, care folosesc inteligența artificială pentru a analiza datele din teren. Astfel, putem prezice unde și când este probabil să apară conflictele. Asta face și WWF, într-un proiect de cercetare numit Nature First.

Cât despre măsurile preventive, trebuie să ne asigurăm că fermierii și alte grupuri de părți interesate sunt pregătite să le folosească. În România, de exemplu, problema urșilor e mai gravă decât a lupilor, pentru că afectează zilnic orașe întregi, continuă Papp. Și suntem în punctul în care nu mai este suficient să instalezi un gard electric, ci trebuie să te asiguri și că îi faci verificarea tehnică periodic. Mai depinde și de tipul de gard pe care îl folosești.

Mai mulți câini ciobănești oferiți ciobanilor ar putea ajuta cu apărarea turmelor, spun experții. Alături de gardurile electrice și instruirea ciobanilor și fermierilor, și asta este o măsură implementată prin diferite proiecte de conservare de organizațiile ACDB, WWF România sau Conservation Carpathia. Însă banii, formarea practică și sesiunile de informare sunt foarte importante. Avem astfel de instrumente disponibile inclusiv prin Programul Național de Dezvoltare Rurală.

S-a demonstrat, însă, că prezența unui cioban este cea mai eficientă metodă de a preveni conflictele. Și dacă este completată cu folosirea de garduri electrice, și de câini de pază – ciobăneștii carpatini, care contribuie masiv la coexistență – eficiența acestei măsuri poate crește până la 100%.

Unii ciobani constată că pagubele scad, chiar dacă în anii anteriori aveau zeci de atacuri din partea carnivorelor mari, în special din partea lupilor. Apoi din puii făcuți de câini dau mai departe altor fermieri și tot așa. „Iar puterea exemplului funcționează”, spune Papp de la WWF. „Ciobanii care au văzut că vecinii lor au avut succes în prevenirea conflictelor devin interesați să aplice astfel de măsuri, deși la început erau destul de sceptici.”

Mai e o problemă. In multe cazuri, ciobanii intră cu oile adânc în pădure, mai aproape de teritoriul lupului, ceea ce este ilegal. Așa ajung oile în gura lupului, la propriu. Sau încearcă să alerge după lup (sau urs) prin pădure, atunci când acesta pune gheara pe oaie, punându-și propria viață în pericol.

Trebuie să-i ajutăm pe acei oameni, subliniază Silviu Chiriac de la Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea (APMV), „că sunt familii nevoiașe și ți se rupe sufletul când vezi că o familie de la munte cu șapte copii a pierdut vaca, că i-a mâncat-o ursul. Vaca aia dădea lapte și cu laptele ăla hrănea familia, omul ăla nu poate să stea să aștepte de la statul român două, trei luni de zile să primească banii pe vacă (n.r. cum se întâmplă astăzi). Totul este tragic – trebuie să găsim pârghii, să facem ce ne stă în putere ca ei să fie pregătiți să dea piept cu aceste probleme”, subliniază Chiriac. „Protecția naturii nu e un lucru simplu, e un lucru care se întâmplă cu cheltuială, cu efort, cu foarte multă inteligență și cu răbdare.”

În teren, realitatea asta e, confirmă și Ovidiu Ionescu, specialist în managementul faunei sălbatice–ciobanii din Făgăraș și Bucegi pierd oi atacate de lupi și urși. Dacă nu găsesc carcasa, nu primesc despăgubiri. Dacă o găsesc, trebuie să piardă zile întregi cu birocrația—primărie, comisie, garda forestieră—care pot decide să refuze plata. „Te-ai dus în pădure după ea, păi cum”, îi vor spune, „n-ai voie.”

Și până se duce ciobanul să raporteze paguba (care trebuie făcută în 24 de ore după eveniment, cu poze) cine păzește turma?, întreabă Ionescu. „Iar despăgubirea, echivalentul prețului unei oi, rareori merită efortul. De aceea, majoritatea pagubelor nu sunt raportate, iar unii își fac singuri dreptate”. În județe ca Harghita și Covasna, sprijinul autorităților face diferența (și pentru că densitatea de carnivore, mai ales la urși a fost mereu mare), dar problema rămâne, explică expertul. „Cum gestionăm conflictele fără să ignorăm realitatea din teren?”

Dar poți schimba lucrurile, spune Chiriac de la APMV. În Transilvania, acum 3-4 ani nu existau culturi de porumb din cauza lipsei secetei și a temperaturilor mari, dar astăzi tot bazinul e plin datorită hibrizilor adaptați. Costurile pentru însilozare sunt însă mari, așa că porumbul rămâne necules pe câmp, atrăgând urșii care ies din pădure iarna. „Stau acolo, ca porcul în păpușoi”, spune Silviu, comportament ce trebuie schimbat.”

Ca să nu mai scoți lupul sau ursul din pădure când se coace porumbul, trebuie să recoltezi, explică Chiriac. „Ca să-l însilozezi, omul îți va spune n-am bani, dar vin eu, statul și te ajut printr-o subvenție, îți dau acei bani. Suntem în Fondul de Dezvoltare Rurală al CE de 20 de ani. Absolut toate țările au accesat fonduri speciale prin politica agricolă comună (PAC), exact pentru asigurarea coexistenței cu carnivore mari”. În Franța, continuă Chiriac, pe aceleași fonduri, ciobanilor li se face casă, cu televizor, cu duș, cu baie, cu tot ce trebuie, li se plătește salariul, li se plătesc câinii de pază și gardurile electrice. Iar România accesează zero bani din aceste fonduri, spune Chiriac. „Când trebuie doar să întindem mâna și să luăm acele fructe din pomul UE.”

În 10 ani, creșterea animalelor în munți a dispărut rapid, explică și Andrea. În 2013, Golul Lepșei, o culme tot din Munții Vrancei, era plin de ciobani și animale, acum a rămas doar unul. Nu lupii sunt problema, ci lipsa rentabilității. Oamenii pleacă în Italia, Germania, Scoția, pentru a avea grijă de animale sau pentru a găsi altceva de muncă.

Cum s-a schimbat acceprea noastră față de lup

Andrea și Teodora spun că ciobanii cu care au interacționat ei nu au dat niciodată vina pe lupi pentru pagubele lor. Le-au considerat mai degrabă un fel de chirie pe care le-o plătesc – o oaie, două – un tribut că le calci teritoriile.

Pe de altă parte, Ovidiu Ionescu, specialist în gestionarea faunei sălbatice și profesor la Facultatea de Silvicultură din Brașov, spune că toleranța (față de carnivore în general) a scăzut. Înainte, exista un echilibru între mărimea pagubelor și populația carnivorelor.

„Dar încetul cu încetul s-a pierdut”, crede Ionescu, „în momentul în care noi am negociat prost cu UE. Spre deosebire de alte țări membre, care practică un management activ al populației de prădători mari, noi am intrat cu protecție totală din 2016.” Înainte, ne-am ghidat după o excepție în legislația europeană pentru a controla, cât de cât, spune Ionescu, populația de carnivore mari. De atunci, continuă profesorul, au început tot felul de pagube și de accidente – „mai mult cu urșii, mai puțin cu lupii, pentru că ei au capacitatea asta de a regla teritoriul”.

Țările vestice, odinioară protecționiste, au devenit brusc adeptele „managementului activ” – adică controlul numărului de animale prin împușcare, când lupii au apărut pe teritoriul lor, arată Ionescu. „Germania, de exemplu, care dădea lecții despre protecția lupilor, acum a fost pentru delistare”.

Europa are probleme mai mari decât slăbirea statutului de protecție a lupilor

UE slăbește protecția lupului, în loc să abordeze cu adevărat problemele reale ale societății în general și ale fermierilor, a spus într-o dezbatere Sabien Leemans, Biodiversity Policy Officer la WWF. „Inundațiile și secetele pe care le vedem din ce în ce mai des din cauza schimbărilor climatice și a colapsului ecologic” sunt astfel de probleme concrete, urgente, a explicat expertul.

Modificarea statutului de protecție a lupului este, practic, o abandonare a tuturor eforturilor de conservare din 30 de ani, a subliniat Leemans. „Au fost cam 80 de proiecte (prin programele europene LIFE) care au dovedit, prin diverse metode, că coexistența este posibilă”. Cercetătorii sunt îngrijorați că toate promisiunile făcute prin Pactul Verde European sau prin strategia europeană de biodiversitate sunt încetinite prin astfel de măsuri.

Comisia—și UE în general—,trebuie să ia natura ca pe un aliat pentru viitor și nu ca pe un dușman, așa cum încearcă unii să o portretizeze. Vedem că trebuie să existe un dușman, explică Herrero, EU Policy Nature Officer. „Și orice formă de natură este țapul ispășitor”. De pildă, când discuțiile despre legea de restaurare a naturii erau în toi în Parlamentul European, totul era despre cât de rău va fi pentru toată lumea, pentru toți, pentru economie. Va fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla. „Sfârșitul agriculturii așa cum o știm. Va perturba totul și practic va cauza foamete pe întreg continentul. Există anumite grupuri politice și anumiți indivizi din diverse grupuri politice care sunt împotriva naturii în toate formele ei. Lupul acum este doar un simptom al acelei campanii de panică.”

În discuțiile din Parlament, o parte aducea argumente, date și informații, însă cealaltă parte vorbea doar despre frică și panică și emoții. A încetat să fie o dezbatere despre fapte, explică Herrero, și a devenit despre ce simt eu, ce cred că ar trebui să simți tu.

Cum transformăm sălbăticia într-un beneficiu economic?

Chiar cu gândul că ciobanii au început să se împuțineze în alpinul Munților Vrancei și nu numai, Andrea spune că farmecul României este că are multe zone, chiar și-n afara celor strict protejate, în care oamenii trăiesc în comuniune cu natura. „Când întâlnești ciobanul în vârful muntelui, lângă oi, în acele condiții, vorbești cu ei și realizezi că ei trăiesc în natură”. Sunt practici care pot deveni un model de ecoturism orientat și spre conservarea tradițiilor și a peisajelor, dar și un fel de a aduce bani în comunități. Vreau să am experiența autentică de a mânca o brânză de la cioban, merg în satul X de la poalele munților, dau bani pe cazare și masă și tot așa.

Spre un astfel de model se orientează Fundația Conservation Carpathia, care în 2020 a început reintroducerea zimbrilor în Făgăraș. Pe măsură ce s-au înmulțit, au deveni simbol local, în Lerești, Argeș – oamenii chiar și-au denumit echipa de fotbal Zimbrii Lerești, și sunt chiar și de cinci ori mai mulți spectatori la unele meciuri. Acum deschid și un centru de vizitare, unde turiștii pot afla mai multe despre specie și un țarc în care să-i poată vedea.

„Așa putem să arătăm că de fapt aceste animale au o valoare și socio-economică, nu doar că îmi place să le văd. Și asta cred că o să funcționează și cu multe animale”, spune Christoph Promberger, cofondator al FCC alături de Barbara. Lupii, spre exemplu, ar atrage cel mai mult public într-un parc național. „Fiind un magnet pentru turism, pot să beneficieze de asta sute de oameni dintr-un sat, plus că ai bani care circulă local – atunci devine un adevărat beneficiu.”

Câteodată e un proces lung, dar noi, ca societate în România, încă suntem la începutul procesului, crede Christoph. În Parcul Național Yellowstone din Statele Unite lupii au fost reintroduși acum 30 de ani. Până acum, doar oamenii care vin să vadă lupii au generat în acest interval de timp venituri mai mari cu 30 de milioane de dolari pe an. „Și în Germania de Est, în anii 90-2000, când au venit primii lupi, s-a dezvoltat un turism pe baza lor și au fost sate întregi care s-au promovat prin lupi.” Vii la noi, hai vii la noi, facem excursii, vedem urme de lup, poate dacă avem noroc, vedem și un lup. La FCC avem și niște observatoare, spune Barbara, „din când în când trec și lupii, spontan”. Dar turiștii apreciază și doar să știe cum interacționează ei cu ecosistemul, să știe că acolo, în pădure, este și lupul. Pentru mulți e important să observe peisajele, să știe că „poți să-l întâlnești oricând, dar nu poți să planifici.”

Dacă oamenilor li s-ar spune că vin acolo să vadă un lup, atunci ar putea fi dezamăgiți, explică Barbara și Christoph. Dar dacă povestea este că noi mergem pe urma lupilor, vedem urme de lupi și stăm undeva în peisajul frumos și găsim o urmă de lup pe potecă, „pentru mulți oameni, dacă e comunicat bine, e suficient”.

Abia acum începem să descoperim natural România

Poate că România nu este la fel de puternică precum alte țări europene. Dar românii ar trebui să fie mândri pentru că au habitate naturale pe care alte țări nu le mai au, spune Andrea, după ce zărim printre trunchiuri de arbori un cerb semeț zburdând în depărtare. „Alte țări europene vin aici pentru a cere animale (n.r. de exemplu, râși din România au ajuns în Slovenia și Germania) pentru a-și reface sălbăticia – pentru că oamenii din România, din diverse motive, permit conservarea naturii aici”.

Diferența este că majoritatea țărilor din Vest au nevoie de parcuri naționale pentru a proteja natura, adaugă Andrea, pe când România este toată un parc național, „o mină de aur, cel puțin la nivel european”. Un ranger al Parcului Putna Vrancea i-a spus lui Andrea cândva să-și mai calmeze entuziasmul, că orice pădure are și uscături. „După 10 ani, tot nu văd atâtea crengi uscate ca în alte țări, la nivel ecologic.”

Când Barbara și Christoph au venit în România acum 30 și ceva de ani, din Austria, respectiv Germania, chiar ca să studieze lupul, România era văzută foarte prost în Europa de Vest. Oamenii știau de Ceaușescu, de copii abandonați și orașe degradate, spune Barbara, dar nimeni nu știa despre păduri, despre animale sălbatice, despre natură, despre cultură, tradiție. „În anii 90, când am lucrat cu lupii, cu urșii și râșii, au venit mulți jurnaliști pentru că a fost ceva wow. Uite, în România există și altceva decât câini abandonați. A contribuit mult și regele Charles la imaginea asta”, spune Christoph. „Dacă ne gândim că numai anul trecut am avut articole în The Guardian, în Der Spiegel, în New York Times, toate foarte pozitive despre România, cred că e o schimbare importantă”. Christoph și Barbara spun că aud de multe ori de la oameni că nu vor să fim grădina zoologică a Europei. „Păi dacă lumea vrea să cumpere bilete ca să vadă animale – de ce să nu le vindem?”

Deci unde suntem azi?

La început de martie, Comisia Europeană a cerur și ea slăbirea statutului de protecție a lupilor, conform Directivei Habitate. Propunerea este o urmare a deciziei de a reduce nivelul de protecție pentru lup, agreată de membrii Convenției de la Berna. Nu știm mai multe încă despre implementare, așa că hai să mai rămânem încă un pic în pădurea sălbatică a Vrancei, cu Teodora și Andrea.

Suntem într-o mică vale, înconjurați de verde, abia coborâți dintre boscheți, pe niște scurtături știute de ei, după ce-am sărit peste bușteni și-am pășit trosnind peste crengi uscate.

E fix momentul ăla de crepuscul în care o lumină mov ne mai lasă să ne căutăm câte ceva de mâncare prin rucsacuri, după ce am măsurat cu o riglă urme de urs pe potecă. E un moment de contemplare și liniște, în care facem pace cu faptul că nu a fost să fie – nu tu urme de lup, nu tu poze cu lupi pe cele două camere verificate, nu mai zic de vreo întâlnire rară cu el. Dar, cum spun și Christoph și Barbara, e suficient să știi că ești totuși, într-un univers pe urmele acestei creaturi atât de dezbătute, că poate într-o altă zi și el a călcat fix pe-acolo. Una peste alta, te bucuri că-mpărțiți o pădure.

Chiriac de la APMV subliniază că problema asta de cum ne uităm la viața sălbatică e sistemică și merge mult dincolo de lupi. Pe urși i-am „rezolvat” – de la strictă protecție, putem omorî câteva sute pe ani momentan. Cormoranii sunt considerați prea mulți, de se înghesuie în piscinele oamenilor, cum a declarat fostul ministru al agriculturii Petre Daea, graurii mănâncă grâul fermierilor, „mai avem să scoatem și râmele, și insectele, că fac găuri în pământ și copaci”, spune Chiriac. „Tot ce este viu și nu este chimic deranjează pe cineva”. Parcă găsim de fiecare dată ceva împotriva speciilor care, într-un fel sau altul, ne pun să lucrăm mai mult, pentru o producție mai mică. Chiriac amintește și că suntem un caz rar, de țară care a pus atacul urșilor pe lista riscurilor majore, alături de cutremure și război. „Cum să le mai explici oamenilor că ursul are un rol sau că lupul e sanitarul pădurii? Dacă îi eliminăm, cine va prelua rolul acestor prădători în ecosistem?”

Între timp, Andrea se depărtează de mica potecă în care ne-am oprit la masă pe-nserat și se afundă într-un mic desiș de arbori din apropiere. Se uită în zare, își întinde palmele în jurul nasului și gurii și începe să urle lung, imitând lupul – pe numele lui englezesc howling, o metodă folosită de specialiști ca să ia pulsul prezenței lupilor la fața locului.

După o zi de luptă cu noroaie, urcări și navigat printre crengi și bușteni, oboseala predomină. Nu cred că speră niciunul din noi la un răspuns, în timp ce molfăim batoane, nuci sau brânză. Dar după câteva secunde de liniște, când Andrea își desprinde palmele de față, lupii îl salută înapoi prelung, de nu-nțelegem ce ni se întâmplă. Un urlet coboară lung pe toată valea pe care venisem, apoi se-ntoarce și ni se inflitrează pe sub straturile de haine, pe șira spinării, pe sub piele. În minte și-n urechi. Apoi, colac peste pupăză, se trezesc și râșii să-i acompanieze cu niște chicote sacadate. Părul pe mâini îmi e țeapăn, pielea, clar, în brobonele. Că tot vorbeam de privilegii.

„Sunt în valea vecină”, ne avertizează Andrea, „dacă mai strig odată, vin aici, lângă noi”. E OK, ne repezim, zicem să-i lăsăm în pace. Lupii, sunt, deci, momentan, OK.

Articol preluat de pe https://www.scena9.ro/

Vezi mai multe informații despre lup (canis lupus).